Mănăstirea Cuizauca a fost construită în anul 2000. Biserica mănăstirii este din lemn și se află pe locul unei foste tabere pionierești. Biserica mare, din piatră, este în construcție.

Povestesc pelerinii:

Mănăstirea răbdării și dragostei divine

In aerul rece al diminetii de inceput de iarna, peste Basarabia pluteste pacla. Imi fac semnul crucii, zic Doamne ajuta! si pornesc la drum. Inima mi-e plina de bucurie, iar ochii de tristete. Ma intreb, oare cum o sa invesnicesc pe pelicula locul spre care ma indrept? Chipul mi se insenineaza cand dupa cateva minute parcurse, de dupa deal apare soarele, iar ceata dispare ca un vis rau. Pe traseul Chisinau – Rezina admir peisajul iernii care intarzie sa vina. La distanta de vreo 75 de kilometri, o placa metalica indica Manastirea Cuizauca.

La inceputul unui drum care serpuieste prin padure se afla o rastignire. Pana la sfantul lacas sunt vreo cinci sute de metri. De dupa copaci apare o bisericuta care aminteste de traditiile vechi basarabene, cerdacul si cele trei turle sunt din lemn si varuite. Dupa ce admir aceasta perla basarabeana, ca din senin apare o maicuta tinerica, imi cer iertare si spun ca as vrea sa vorbesc cu stareta manastirii. Astept cateva clipe…Cu o voce lina si cu bunavointa ma saluta maica Heruvima. Ne iscodeste cu privirea si e bucuroasa ca cineva trece pe la manastire. Ma intreaba: „Cum de-ati ajuns la Manastirea „Sfantul Vasile cel Mare”?”. Ii spun ca o colega mi-a vorbit foarte frumos despre acest sfant lacas si despre cei care nevoiesc aici. Aflu de la maica Heruvima ca de la inceputuri, adica din 2000 pana in 2001, Manastirea Cuizauca a fost un schit de calugari cu hramul „Sfintii Efrem Sirul si Antim Ivereanul”, mai apoi monahii s-au risipit prin lume, iar sfantul lacas a fost binecuvantat pentru rugaciunile maicilor. O data cu aceasta transformare, schitul are un alt hram „Sfantul Vasile cel Mare”, iar in 2005 devine manastire.

Maica Heruvima spune cu bucurie ca aceasta este unica manastire basarabeana care poarta hramul acestui sfant. Este nascuta la Chirileni, Ungheni si a stiut de mica de dragostea lui Dumnezeu, pentru ca in familia lor sunt mai multi reprezentanti ai clerului. Stareta are o rostire romaneasca frumoasa, are studii superioare facute la Sankt-Petersburg si Iasi. A trecut pragul mai multor manastiri din Romania, Rusia, Ucraina si Republica Moldova si a fost foarte impresionata de viata monahala. „Mi-a placut foarte mult viata monahala si cu binecuvantarea Domnului am pasit si eu pe aceasta cale”, imi spune maica Heruvima. A fost tunsa in calugarie la 34 de ani de catre Arhimandritul Policarp, staretul Manastirii „Adormirea Maicii Domului” de la Tapova. A ales calea monahala pentru mantuirea sufletului si vrea sa fie cu Dumnezeu tot timpul. Stareta, cu fata plina de lumina, zice: „Cand eram mirean imi doream sa fie de toate, dar aici la manastire ma multumesc cu ceea ce da Cel de Sus. Calugarii trebuie sa stie a gusta si din bine, si din greu. In viata monahala sunt foarte multe ispite, dar toate putem sa le rabdam, iar Dumnezeu ne ajuta” .

La manastire sunt sase suflete, patru maicute, un preot duhovnic si un frate crestin care le este de ajutor. O data cu cantatul cocosilor se aud toaca si clopotele, apoi viata monahala iti urmeaza cursul firesc cu rugaciuni, psalmodieri, acatiste, ascultari. Slujbele sunt oficiate doar la sarbatori si in fiecare zi de duminica.

Maica Heruvima spune cu regret ca vine cam putina lume la manastire, pentru ca nu este prea cunoscuta, chiar daca se afla pe un traseu turistic important, dar deocamdata sfantul lacas de la Cuizauca nu a fost inclus. Desi inalti demnitari de stat si de la raion au asigurat maicutele de tot sprijinul, deocamdata au ramas la nivelul de promisiune.

Stau de vorba cu stareta, iar de noi se apropie parintele Eftimie, duhovnicul manastirii. E tanar si uscativ, vorbeste asezat, fiecare cuvant e nuantat frumos. Este originar dintr-o localitate de prin partile Timisoarei si a facut 12 clase de liceu in dreapta Prutului. A trait la Manastirea Bistrita, dar si-a dorit sa se apropie de viata bisericeasca basarabeana. Cu mare greu si-a dat acordul Mitropolitul Moldovei Daniel ca parintele Eftimie sa paraseasca Manastirea Bistrita. Prima manastire basarabeana la care a avut ascultare a fost cea de la Dobrusa. Arhimandritul Damian, staretul acestei manastiri, i-a spus ca ar fi bine sa ramana in Basarabia. Parintele isi continua viata monahala la Manastirea Frumoasa, iar in anul 2003 vine la Cuizauca. Isi doreste din toata inima si spera ca prin ajutorul lui Dumnezeu sa inalte din talpa o biserica, pentru ca actuala este una improvizata, pe timpuri a fost cantina taberei de pionieri. Desi a fost sfintita, nu este un loc potrivit pentru serviciile divine, pentru ca in anii sovietismului aici se spunea ca religia este opiu pentru popor si erau recitate fel de fel de poezii ateiste, sustine duhovnicul. Deja exista un proiect al noii biserici, semnat de un arhitect din Romania. Mai urmeaza si crestinii sa-si deschida inima intru sustinerea acestei idei.

Atat maica Heruvima, cat si parintele Eftimie, si-ar dori ca la Manastire sa fie si o biblioteca, unde ar putea sa cerceteze mai multa literatura. Duhovnicul este convins ca multi crestini au pe acasa carti sfinte si cu tematica religioasa si nu le citesc si ar fi bine sa le aduca la sfantul locas.
Desi parintele Eftimie nu are studii teologice impresioneaza prin vastele cunostinte despre ortodoxie, gasind lesne raspunsuri pentru intrebarile oricarui crestin.

Oamenii cauta la manastire sa se intample minuni, dar toate pornesc de la credinta adevarata.

Cunosc oameni care au trecut pe la noi si au spus ca s-au facut bine, desi nu avem icoane facatoare de minuni sau izvoare cu apa sfanta. Cereti si vi se va da, spun scripturile. Orice crestin primeste ajutorul Domului daca rugaciunea lui vine din inima, remarca duhovnicul Eftimie.
Isi duc traiul monahal dupa bunul plac al lui Dumnezeu si cred cu tarie ca intr-o buna zi se vor putea bucura de visele implinite. Cei care tin cu evlavia la alegerea divina cred ca e un mare pacat sa te retragi din manastire atunci cand nevoile iti dau ghes. Parintele Eftimie considera ca retragerea din manastire este o tradare, pentru ca in juramantul monahal una dintre intrebari este: Rabda-vei pana la ultima suflare in manastire? Si raspunsul e Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite parinte. Preotul spune ca trebuie sa fii intr-o manastire de obste cel putin 10 ani, la fel cel putin 10 ani intr-un schit mic si dupa doua decenii, in cazuri exceptionale, cu binecuvantarea duhovnicului poti pleca, te poti retrage in padure, in munti.

Ma uit la cele cateva icoane vechi din biserica, despre a caror istorie nu se stie, iar in prag ma asteapta maica Serafima. Imi da cu multa dragoste doua icoane, de diferite dimensiuni, cu Sfantul Vasile ce Mare si-mi spune ca pe cea mica sa o port mereu la mine. Dupa ce gust din bucatele manastiresti, cu binecuvantarea parintelui si cu urarea de inger pazitor la drum, pornesc spre Chisinau, cu gandul de a reveni de hramul acestui sfant lacas – Sfantul Vasile cel Mare, pentru a onora invitatia facuta de maica Serafima.

Dinu Rusu

O mănăstire născută pe ruinele unei tabere pioniereşti         

Aşezământul monahal „Sfântul Vasile cel Mare” îşi aşteaptă pelerinii       

Pe şoseaua principală Chişinău-Rezina, la kilometrul 27 de Orhei, o troiţă indică drumul spre Mănăstirea „Sfântul Vasile cel Mare”. De la şosea, un drum bătrân de ţară şerpuieşte spre miezul pădurii, cam 50 de metri. Puţini călători ştiu, însă, că acolo există un loc izolat de lume, unde se întâmplă lucruri minunate. Uimiţi de mesajul indicatorului, doar cei mai curioşi dintre pelerini ajung în acel loc aproape necunoscut, deoarece nu figurează pe traseele turistice.  În 1999, o mână de călugări a înfiinţat acolo, pe ruinele unei tabere pioniereşti, un aşezământ monahal, care azi poartă hramul unui Sfânt Părinte de primă importanţă. Zilnic, patru măicuţe împreună cu părintele lor duhovnic, se dăruiesc postului şi cumpătării, înălţând rugăciuni pentru întreaga ortodoxie românească. Deşi se află în vecinătatea satului Cuizăuca, rar suflet poposeşte acolo pentru închinare şi rugăciune. Monahii sunt îngăduitori cu localnicii deosebit de afectaţi încă spiritual de regimul  comunist, care nu înţeleg rostul şi menirea jertfei duhoviceşti.

Autocare  încărcate cu peregrini ce fac turul mănăstirilor basarabene, circulă cu nepăsare pe lângă acel loc, spre Saharna, Ţâpova şi spre alte mănăstiri istorice. La schitul de la Cuzăuca, prin râvna extraordinară a celor câteva maici şi a păstorului lor, călătorul mai aproape de Dumnezeu îşi găseşte cuvântul de întărire şi creştere duhovnicească. Ajuns în altarul naturii, pătrunzi într-o împărăţie a liniştii şi ascezei, propice vieţii monahale.

În inima pădurii Orheiului, cinci suflete înalţă rugăciuni  către  Domnul

O bisericuţă neobişnuită, îmbrăcată în flori şi icoane, pare îngenunchiată sub cerul liber. Nici nu-ţi vine să crezi că, acum 20 de ani, pe acel loc se organizau „pohoduri” pioniereşti şi comsomoliste. Pe prag te întâmpină maica Heruvima, stareţa mănăstirii. Este tânără,  frumoasă şi, mai ales primitoare. Vorbeşte într-o limbă română perfectă, are studii superioare şi începi să te miri cum a putut să se retragă departe de lume. A studiat la Sankt-Petersburg şi a revenit acasă pentru a duce pravila călugărească printre ai săi. Are talent vocal, de-a lungul anilor manifestând un succes extraordinar în muzica corală. Măicuţa ne dăruieşte câte o iconiţă cu Sfântul Ierarh Vasile şi ne povesteşte cum este să trăieşti în leagănul sfânt, între cer şi pământ. A renunţat demult la confort. Când era în lume, acasă, pe canapea nu avea un somn atât de uşor ca în prezent, pe un pat mai mult improvizat.

Deşi se află în sânul naturii, romantismul dispare cu desăvârşire. Măicuţele sunt încercate în permanenţă de ispitele şi greutăţile cotidiene. Pentru a le înfrunta, călugăriţele fac ascultări, adică  toate muncile gospodăreşti. Cea mai mare luptă a monahiilor se duce împotriva firii omeneşti, dar şi a vrăjmaşului sufletelor. Cât de greu nu le-ar fi, ele nu vor să-şi lepede jurământul pe care l-au dat lui Dumnezeu. Şi Hristos le apără de răutăţile omeneşti, iar dacă sunt ameninţate de foame sau de frig, neapărat porţile curţii se deschid pe neaşteptate şi intră câte un creştin cu ajutoare.

Mănăstirea „Sfântul Vasile cel  Mare” a fost înfiinţată acum şapte ani de câţiva călugări, risipiţi ulterior prin lume. Obştea actuală se nevoieşte acolo din 2002. La început, mănăstirea purta hramul Cuviosului Efrem Sirul şi a lui Antim Ivireanul. Nu a mai putut fi menţinut, în opinia unor creştini,  deoarece Antim Ivireanul este un sfânt şi cărturar român, fost mitropolit al Ţării Româneşti între 1708 şi 1716, iar o parte a bisericii moldoveneşti se subordonează Bisericii Ortodoxe Ruse.

Schitul a fost deschis la iniţiativa Protopopiatului Rezina pe locul unei foste tabere pioniereşti. Şi nu întâmplător. Părinţii au tot căutat prin arhive, unde au mai existat mănăstiri în cursul istoriei. Şi, minune! S-a ajuns la descoperirea uneia pe teritoriul localităţii Cuizăuca, chiar pe amplasamentul actual.

Conform arhivelor documentare, cu aproximativ 300 de ani în urmă, pe acel loc exista o mănăstioară. Un hrisov domnesc din 1778 arată că voievodul Alexandru Ghica delimita proprietăţile a doi moşieri, care se judecau pentru nişte terenuri ce atingeau  teritoriul mănăstirii Cuizăuca. Nu se ştie exact cât timp a existat mănăstirea. Localnicii n-o reţin. Se presupune că întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova, arhiepiscopul Dimitrie Sulima, succesorul binecunoscutului mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni, a dus o campanie de închidere a mănăstirilor mici care nu aveau subzistenţă economică şi, probabil, aşezământul monahal ar fi fost închis. Conform altor versiuni, mănăstirea a dispărut în urma unor invazii tătare sau a vre-unei rebeliuni ţărăneşti.

Părintele Eftimie: „Pentru ridicarea spirituală a creştinilor basarabeni mai este mult de făcut”

Sufletul schitului este părintele duhovnic Eftimie, care prin grija sfântului ocrotitor, a Ierarhului Vasile, dar şi a unor stareţi locali, a venit acolo în 2003.  Este originar dintr-o localitate timişoreană. A trăit la Mănăstirea Bistriţa, ctitoria lui Alexandru cel Bun, una dintre cunoscutele aşezăminte monahale din imediata vecinătate a Cetăţii Neamţ. A dorit să se apropie de viaţa bisericească din Basarabia. A trecut Prutul şi a ajuns sub ascultarea iscusitului stareţ duhovnic Damian de la Mănăstirea Dobruşa, care l-a apreciat şi l-a rugat să rămână în această parte a ţării pentru a participa la anihilarea vidului spiritual. Astfel, părintele Eftimie, lasă toate sfinţeniile Moldovei vechi de peste Prut, lasă icoana făcătoare de minuni a sfintei Ana cu Maica Domnului în braţe, pe care o deţine Mănăstirea Bistriţa. Lasă patul de fier al voievodului Ştefan cel Mare, unul dintre obiectele de preţ ale secularei sale mănăstiri, şi vine în Basarabia.  „Pentru ridicarea spirituală a poporului în părţile acestea este mult de făcut. Acelaşi regim comunist a existat şi în România, dar n-a reuşit să intre în conştiinţa omului de rând, asemeni represiunii şi otrăvii sovietice.  În România nu au fost distruse locaşurile sfinte şi mănăstirile într-o asemenea măsură. Aici înstrăinarea de Dumnezeu şi de biserică este cu mult mai puternică”, consideră părintele Eftimie.

Părinţii de la Bistriţa îl sfătuiau să nu-şi părăsească mănăstirea. Chiar şi Mitropolitul Moldovei, ÎPS Daniel, s-a lăsat cu greu convins să-i dea acordul. Părintele Eftimie a ales calea cea mai îngustă: intenţia lui este ca mănăstirea din pădurea Orheiului să funcţioneze şi să atragă creştinii din zonă. Ar vrea să înalţe acolo o bisericuţă din talpă, deoarece  serviciile divine se ţin în prezent într-un locaş improvizat – o fostă locaţie pionierească –  unde se recitau odată poezii cu caracter ateu, se spuneau lucruri jignitoare la adresa preoţimii. Deşi locul a fost sfinţit, nu este cel mai indicat pentru biserică, este de părere părintele. Dacă toţi ce citesc aceste însemnări ar ajunge la acel schit şi ar dona atât cât să cumperi o pâine sau un pachet de ţigări, credem că visul acestui duhovnic ar fi mai aproape de realitate. Mâna de oameni din miezul pădurii orheiene, reuşeşte în timp record să facă lucruri incredibile.

Sprijiniţi de creştinii întâmplători, care au cumpărat câte o lumânare sau au plătit slujbe, micuţa obşte a reuşit să-şi încropească o gospodărie. „Procedăm asemeni cuviosului Benedict, care sfătuia: „munceşte şi te roagă”. Munca noastră se împarte între rugăciune şi munca gospodărească. Păzim tipicul monahal, după putere”, spune sfinţia sa.

Oamenii au organizat o fântână pe teritoriu, au schimbat bolţile sfântului locaş şi l-au repictat. Au adus iconostasul bisericii de iarnă de la Mânăstirea Saharna, pe care l-am refăcut totalmente. „Ascultările în schitul nostru se fac ad-hoc, în funcţie de situaţiile care apar. Ascultările în mănăstirile mari sunt organizate altfel. Acolo fiecare călugăr are anumite responsabilităţi: la bucătărie, la biserică sau în câmp. Noi avem un număr de păsări, purcei, o vacă şi un cal, care trebuie îngrijite. Pentru strictul necesar ne ajunge. În plus, lucrăm şi la micuţul nostru şantier”, povesteşte preotul.

Mănăstirea dispune de un hectar de pământ, care necesită mari cheltuieli. Călugării au încercat să obţină sprijinul autorităţilor în rezolvarea problemelor lor. „Autorităţile, de obicei, sunt foarte amabile, însă ne hrănesc doar cu promisiuni. Puţinii creştini care vin, se miră, cum reuşim să mergem înainte. Deşi suntem situaţi pe traseul turistic principal, sute şi mii de autobuze nu poposesc la noi. Ghizii motivează că şoferii sunt plătiţi la kilometru şi n-au dreptul să staţioneze”, a remarcat preotul. În schimb, premierul Vasile Tarlev, Pantelei Tâltu, fostul şef al Cancelariei Guvernului şi preşedintele raionului Rezina au poposit pe la schit şi au asigurat măicuţele de tot sprijinul, care întârzie mult să apară.

Pelerinii, de asemenea, sunt păsări rare pe acolo. Bisericuţă din pădure multora li se pare o ciudăţenie. Zilnic, călugării noştri înalţă rugăciuni pentru întreaga ortodoxie românească. Părintele Eftimie poartă un război nevăzut cu uneltirile lumeşti şi nu numai. La rugămintea creştinilor, el citeşte grelele Molifte ale Sfântului Vasile cel Mare, slujbe ortodoxe deosebit de puternice pentru uşurarea sufletului şi trupului omenesc de necurăţii. „Localnicii nu înţeleg că mănăstirile sunt nişte oaze spirituale, locuri de refugiu a sufletului. Există anumite nevoi spirituale, pe care nu le poate satisface preotul de mir, cu familie şi greutăţi lumeşti.  Nu ne izolăm de problemele vieţii cotidiene, ci ne rugăm pentru toţi creştini care se adresează cu diferite probleme”, explică duhovnicul. Călugărilor nici prin cap nu le-a trecut să-şi cumpere un televizor. Ziare citesc doar uneori.

„Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide…”                 

Întrebând despre  lucrurile  minunate de pe locşorul sfinţit din crâng, observi modestia şi puritatea părintelui Eftimie. El susţine  că o personalitate spirituală niciodată nu se va lăuda cu minunile săvârşite de Dumnezeu. „Puterea divină lucrează. Noi ne rugăm pentru toţi creştinii. Unei persoane poate să i se îndeplinească o dorinţă, alteia nu, în funcţie de credinţa pe care o are. Nimic nu este în meritul nostru personal. Cu părere de rău, creştinii înţeleg greşit rolul clerului. Ei plătesc la biserică pentru o cauză oarecare, în ideea ca părintele să se roage. Uneori, oamenii uită că au şi ei responsabilităţi:  să se roage şi să postească asemeni acelui sol al rugăciunii”, a afirmat cuviosul părinte.

Nu trebuie să postească doar maicile şi călugării, că noi înşine, în primul rând,  să ne rugăm – ne învaţă părinţii.  Rugăciunea este eficientă în măsura în care şi creştinii colaborează. Părintele Eftimie ne îndeamnă la un exerciţiu spiritual: slujbe şi milostenii. „Nu pot promite şi nici a mă lăuda pentru succesul rugăciunilor. Cereţi şi vi se va da, cum spun scripturile. Cunosc multe persoane care s-au rugat cu credinţă, au primit uşurare sufletească şi li s-au rezolvat probleme mari. Mirii care nu puteau avea copii, au fost miluiţi. Relaţiile încordate interpersonale au dispărut. Alţii care au dorit o călătorie şi au întâmpinat multe piedici, şi-au rezolvat problema etc. „Să ne rugăm sfinţilor, care sunt sunt eroii noştri în viaţa de zi cu zi să ne apropie de Dumnezeu. Sunt nişte modele de urmat, avocaţi în faţa lui Dumnezeu pentru noi. Puterea Maicii Domnului o poate simţi oricine. Au fost cazuri, când oamenii care au murit şi nu şi-au spovedit păcate, au fost înviaţi de Precista ca să-şi mărturisească, şi să adoarmă apoiu întru Domnul liniştiţi”, a remarcat preotul

În ziua de astăzi, puţini dintre oameni vor să se retragă la mănăstire. Există o părere încetăţenită, precum că acolo vin oamenii inadaptaţi la viaţa socială, cei disperaţi sau care suferă din cauza sărăciei. ” Nu este adevărat. Dacă RM este cea mai săracă ţară din Europa,  totuşi, numărul de monahi şi monahii este cel mai mic. În ţări dezvoltate, precum Grecia sau chiar Cipru, procentajul călugărilor la nivelul total de populaţie, este cu mult mai ridicat. În România, Bulgaria sau Serbia, mănăstirile sunt cu mult mai dezvoltate”, a menţionat părintele duhovnic al mănăstirii de la Cuizăuca.

Angelina Olaru

Aşezare: la aprox. 63 km Nord de Chişinau, trecând prin Orhei