Ghidul mănăstirilor și schiturilor din Republica Moldova

Viețuirea monahală înseamnă autodăruire și supunere față de Legea dumnezeiască

Viețuirea monahală înseamnă autodăruire și supunere față de Legea dumnezeiască, sărăcie de bunăvoie, înfrânare, îndurarea răului și nevoință, alături de rugăciunea neâncetată, spre împlinirea a toată virtutea, și îndelunga răbdare, în vederea desăvârșirii.

Dumnezeiescul Ioan Scărarul definește monahul în felul următor: “Monahul este strădania neâncetată a firii și păzirea neântreruptă a tuturor simțurilor; este trup cast, gură curată și minte luminată. ”

Sfântul Isaac zice: “Monahul este cel aflat în afara lumii, pururi rugându-se lui Dumnezeu să aibă parte de bunurile viitoare; avuția monahului este rugăciunea săvârșită cu străpungerea inimii și bucuria născută din credință, care strălucește în cămările cugetului.”

Iar Sfântul Efrem observă: “Pentru a fi monah nu e suficient a intra în cinul monahal și a purta veșmintele [monahale]; ci înseamnă dorință cerească și viețuire dumnezeiască; prin acestea viața se arată a fi [cu adevărat] înaltă.” Și Sfântul Maxim spune: “Monahul este cel care s-a îndepărtat cu mintea de lucrurile materiale, și prin înfrânare, iubire, psalmi și rugăciune se afierosește lui Dumnezeu.”

Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012, p.391