Ghidul mănăstirilor și schiturilor din Republica Moldova

„Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică, prin jertfa lui“

Fie că eşti monah sau mirean, în duhul liniştii şi al rugăciunii unei mănăstiri te simţi pe deplin om, fiu al lui Dumnezeu. La Putna, „Ierusalimul neamului românesc“, cum o numea Eminescu, acest simţământ pare să fie mai adânc, mai autentic şi e însoţit de un îndemn, acum, la puţin timp după începutul anului bisericesc: să punem punct păcatului şi început bun vieţii noastre, câte zile vom avea. Despre cât de simplu e să facem acest pas, despre cum trebuie să fie relaţiile dintre monahi şi mireni, despre misiunea celor dintâi şi despre legătura sufletească a mănăstirii cu românii din afara graniţelor ţării ne-a împărtăşit câteva gânduri părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna şi exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor.

Preacuvioase părinte stareţ, spuneaţi cândva că iadul este cea mai mare durere a lui Dumnezeu şi I-o creăm fiecare dintre noi atunci când nu vrem să ne îndreptăm. Cum să punem început bun vieţii noastre?

Iadul este într-adevăr durerea lui Dumnezeu şi aceasta au spus-o toţi Sfinţii Părinţi. Putem constata şi noi acest fapt atunci când ne apropiem mai mult de El şi când cunoaştem dragostea Lui cea nemărginită faţă de om. Când am cunoscut dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, faţă de lumea întreagă, atunci ne dăm seama că iadul nu este altceva decât o durere pentru Dumnezeu.

„De vrea omul, poate. De se sileşte omul, reuşeşte“
Cum putem pune început bun? Foarte simplu. În primul rând, să vrem. De vrea omul, poate. De se sileşte omul, reuşeşte. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus limpede: „Cei ce se silesc, pun mâna pe Împărăţie“, iar la majoritatea Sfinţilor Părinţi găsim acest cuvânt: „Cel care vrea să pună început bun, să se silească“. Ce trebuie pentru aceasta? În primul rând, să-ţi găseşti un părinte duhovnic, să te mărturiseşti şi să pui punct păcatului. Eu am spus şi spun în permanenţă lucrul acesta: să punem punct păcatului. Sau, cum spunea părintele nostru iubit, Arsenie Papacioc, „astăzi să fim mai buni decât ieri, mâine mai buni decât astăzi“. Cu alte cuvinte, în fiecare zi să caut să înnoiesc, să schimb ceva înlăuntrul meu, să fiu mai bun, iar dacă mă voi sili în fiecare zi, în fiecare zi voi pune început pocăinţei mele.

„Să ajungi să-i vezi pe toţi sfinţi şi sfinte în jurul tău“
Sfinţii Părinţi spun că cel care-şi cunoaşte păcatele sale este mai mare decât cel care învie morţii. Cum să înţelegem acest cuvânt?

Pentru urcuşul nostru duhovnicesc este nevoie de smerită cugetare, care este calea cea mai scurtă către izvorul harului dumnezeiesc. Aşa cum ne învaţă unii Sfinţi Părinţi, smerita cugetare este o harismă ce vine în urma smereniei. Ne smerim, ne umilim, ne defăimăm, ne osândim pe noi înşine şi în urma acestor virtuţi vine acest dar de la Dumnezeu. Când omul are smerită cugetare, atunci toate îi sunt bune şi plăcute şi acela nu cunoaşte judecata lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a spus: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi“. Cel care a dobândit smerita cugetare, acela nu mai judecă niciodată pe nimeni şi îşi vede păcatele sale, se vede pe sine şi este mai mare decât cel care vede îngerii. Şi, aşa cum spunea un părinte al Patericului nostru românesc, Vichentie Mălău, ajungi „a-i vedea pe toţi sfinţi şi sfinte în jurul tău“. Şi când i-ai văzut în felul acesta, atunci te vezi pe tine mai prejos, iar cel ce se vede pe sine mai prejos decât toată zidirea, acela a dobândit mântuirea. Ei bine, să ne silim spre aşa ceva.

„Cu o slujbă şi-o pomană, nu suntem creştini“
Preacuvioase părinte stareţ, care credeţi că sunt cele mai mari piedici în calea pocăinţei, pentru creştinii contemporani?

Mai întâi de toate, în calea pocăinţei stă necredinţa. Creştinii noştri contemporani, aproape întreaga lume în care trăim, se află într-o criză a credinţei sau, dacă totuşi credinţa există, ea este doar formală, nu e vie. Sfinţii Apostoli ne spun despre credinţă că trebuie să fie lucrătoare prin iubire. Aşadar nu este suficient doar să spun că eu cred şi să trec o dată pe săptămână, pe lună sau o dată pe an pe la biserică şi să pun o lumânare; cum spunea cineva, cu o slujbă şi-o pomană, nu suntem creştini. A fi creştin înseamnă, mai întâi de toate, a crede şi a te încrede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a te încrede că Dumnezeu este cu tine, că El îţi călăuzeşte paşii, că El îţi arată ce să faci. Şi, în al doilea rând, credinţa creează în interiorul nostru o stare de tensiune care nu este nimic altceva decât un dor după Dumnezeu, după unirea cu El, dar şi un dor de a-L cunoaşte cât mai mult şi de a vorbi cu Dumnezeu.

„Dacă nu ai o credinţă vie, să nu te aştepţi la linişte lăuntrică“
De această stare de tensiune lăuntrică avem mare nevoie în ziua de astăzi. Omul contemporan, abătându-se de la calea credinţei şi de la trăirea intensă a lui Dumnezeu, nu-şi mai găseşte rostul, scopul vieţii sale. Vedem că s-au înmulţit sinuciderile, vedem tineri dezechilibraţi şi atâţia oameni care ajung la diferite boli psihice, boli care apar ca urmare a necredinţei. O credinţă vie, adâncă, statornică, lucrătoare este lumină, este bucurie, este pace, este bună-petrecere, este bună-vieţuire, este aşezare şi echilibru. Dacă nu ai o astfel de credinţă, atunci să nu te aştepţi la pace, la bucurie, la linişte lăuntrică. Nu vei putea să fii lumină şi să împărtăşeşti celor din jur daruri prea multe – şi mă refer aici la darurile lăuntrice, duhovniceşti, de care e nevoie în ziua de astăzi mai mult ca oricând. Avem nevoie de oameni echilibraţi, luminaţi, care să transmită bucuria, echilibrul şi lumina lor. Dar echilibrul nu vine în sufletul omului decât dintr-o credinţă lucrătoare, iar între virtuţile pe care trebuie să le aibă omul echilibrat este mai întâi de toate smerenia. Nu există echilibru lăuntric fără de sfânta smerenie.

„Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică“
Care credeţi că este poziţia firească a monahismului astăzi: cea a izolării şi a rugăciunii intense, a închiderii în faţa lumii, sau cea misionară, de prezenţă activă în societate, care implică mărturisire şi luări de poziţie?

Monahismul nostru trebuie să aibă o singură direcţie. Este suficient numai atât: să fii monah şi să trăieşti ceea ce este al tău, adică să trăieşti în acea tensiune lăuntrică de vorbire şi de înfăţişare înaintea lui Dumnezeu. Aşa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, un monah trebuie să trăiască permanent prezenţa lui Dumnezeu, iar această stare lăuntrică nu o avem din când în când sau numai când ne închidem şi ne rugăm ori numai când facem misiune, ci trebuie să ne străduim să o avem permanent. Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică, prin jertfa lui, prin faptul că el se prezintă înaintea lui Hristos purtându-i în inima sa pe toţi ceilalţi. Monah cu adevărat este acela care reuşeşte să-i cuprindă în inima sa, cu dragostea sa, pe toţi cei din jur, întreaga lume. Şi iată, atunci, într-o astfel de inimă largă şi lucrătoare, se lucrează mântuirea lui, dar şi mântuirea întregii lumi; atunci se întâlnesc şi omul de rugăciune, şi misionarul.

Dar în ceea ce priveşte implicarea monahilor în problemele societăţii, există o anumită limită?

Dacă monahul va fi un rugător pentru întreaga lume, celelalte vor decurge de la sine. Până unde merge această implicare, nu sunt limite, ci doar atât cât el să nu ajungă să se vatăme, ci să rămână în continuare o făclie care arde şi se topeşte pe sine ca o jertfă vie adusă lui Dumnezeu.

„Mireanul să fugă de păcatul semeţiei“
Sfântul Ioan Scărarul scria că „lumina monahilor sunt îngerii, iar lumina mirenilor sunt monahii“. Cum să se folosească mirenii pe deplin de această lumină?

Mai întâi de toate, mireanul de astăzi să creadă şi să se încreadă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar mai apoi să fugă de păcatul semeţiei. Acest păcat atrage după sine foarte multă închipuire şi din închipuire vine păcatul cel mare al judecăţii. Când mireanul cârteşte şi judecă şi pe unul, şi pe altul, acela poate să vadă şi sfinţi, şi îngeri, că tot va găsi cusur şi la aceia. Deci să fie atent la aceste aspecte: să creadă adânc în Dumnezeu şi să se păzească de judecată. Şi dacă acestea vor fi în interiorul lui, dacă va avea o credinţă vie, statornică, şi se va păzi de grăirea de rău, mai cu seamă, atunci se va folosi şi din faptele monahilor, se va folosi din orice.

Spunea odată un monah: „Mergând spre mănăstire, m-am întâlnit cu un beţiv care s-a uitat la mine şi mi-a zis: Mă dispreţuieşti, aşa-i? Tu să nu faci ce fac eu. Mi-am spus atunci: iată un cuvânt de folos simplu pe care l-am luat de la un beţiv. Respectivul şi-a dat seama că greşeşte“.

„Să vedem în aproapele ceea ce este bun, că de răul lui şi el este sătul“
Dacă vom şti să discernem, să alegem, vom găsi cuvinte şi lucruri bune şi frumoase peste tot. Dar pentru aceasta e nevoie, mai întâi de toate, de echilibru lăuntric, e nevoie să fugim de judecată şi să vedem în aproapele ceea ce este bun, pentru că de răul lui, de părţile sale negative, şi el este sătul. De aceea, e nevoie ca în ziua de astăzi, societatea întreagă, şi în mod deosebit mass-media, să-şi schimbe directiva: să nu amplifice şi să evidenţieze doar răul, ci să scoată în evidenţă binele şi frumosul din om şi din societate. Când binele şi frumosul vor fi promovate, atunci şi societatea va deveni mai bună şi mai frumoasă. Dar atât timp cât promovăm numai ceea ce dezonorează şi degradează, întreaga societate va merge într-o cădere, se va degrada şi vedem prea bine că se degradează de la o zi la alta. Aşadar, să punem accentul pe valori, nu pe nonvalori.

„Sunt încă în satele noastre creştini foarte buni“
Părinte stareţ, aţi cunoscut şi mireni care să fie lumină pentru monahi?

Slavă Domnului, sunt în Biserică şi în satele noastre preoţi de mir şi creştini foarte buni de care îmi amintesc de multe ori cu evlavie; bunici, străbunici care şi-au cunoscut sfârşitul, care au dus o viaţă curată, de sfinţenie, întru frica lui Dumnezeu. Biserica şi societatea noastră nu sunt lipsite de aşa ceva. Că se împuţinează şi numărul lor e de la o zi la alta tot mai mic, aceasta o constatăm cu toţii. Însă, atât timp cât trăim şi ne mişcăm, atât timp cât în interiorul nostru există acel dor, acea tensiune lăuntrică şi dorinţa sinceră de a ne mântui, este un semn că sunt încă mulţi dintre noi, atât mireni, cât şi monahi, care vor să ajungă la măsura aceea a sfinţeniei, a trăirii lui Dumnezeu, a cunoaşterii Împărăţiei cereşti încă de aici.

Preacuvioase părinte stareţ, cum ar trebui să fie relaţiile dintre monahi şi mireni? Există anumite limite?

Monahul să se implice în viaţa de lume atât cât să nu se vatăme, iar mireanul să se folosească duhovniceşte de mănăstiri atât cât să nu vatăme viaţa lăuntrică şi buna rânduială a acestora. Dacă fiecare va ţine cont de acest aspect, atunci lucrurile vor fi bune, frumoase, curate şi, mai întâi de toate, credinţa şi valorile vor prospera.

Referindu-se la viaţa de obşte mănăstirească, părintele Arsenie Boca spunea că cel mai greu este să faci unul din mai mulţi. Sfinţia voastră, ca stareţ la o mănăstire precum e Putna, cum simţiţi aceste cuvinte?

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a îndemnat mereu la unitate. Nu este un lucru uşor; când intervin egoismul, interesele personale, atunci unitatea este greu de îndeplinit. Dar atunci când avem ochii aţintiţi asupra lui Iisus şi avem cu toţii un singur scop – binele comun, mântuirea, echilibrul, aşezarea lăuntrică -, atunci desigur că unitatea se poate realiza, se poate să faci din toţi unul, cum a spus părintele.

„Putna înseamnă mult pentru întregul neam românesc“
Vorbiţi-ne, vă rog, despre legătura sufletească a Mănăstirii Putna cu românii din Republica Moldova, dar şi cu cei din Bucovina de Nord. Care sunt necazurile şi bucuriile lor?

După cum bine ştim, Mănăstirea Putna adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Putna înseamnă mult pentru întregul neam românesc. Putna e Mecca noastră, a românilor, este altarul conştiinţei noastre naţionale, cum a spus Eminescu, este Ierusalimul neamului nostru românesc. Şi atât românii din Bucovina, partea ucraineană, cât şi din Basarabia şi din celelalte ţinuturi ale ţării noastre privesc cu mult drag către acest aşezământ şi, în mod deosebit, către faptele vrednice ale înaintaşilor. Pentru că noi nu ne întemeiem decât pe temelia înaintaşilor şi nu ne hrănim, nu ne tragem seva decât din rădăcina aceasta sfântă, din pământul acesta plămădit cu sângele sfinţilor noştri strămoşi şi cu truda, cu osteneala lor. Toţi românii simt lucrul acesta şi au nevoie să vină măcar o dată în viaţă să se închine la mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, să fie prezenţi aici, în Mănăstirea Putna.

Necazurile şi bucuriile românilor din afara graniţelor ţării noastre sunt multe, dorul lor după patria-mamă este destul de puternic, destul de viu, iar speranţele fraţilor noştri sunt mari. Prezenţa lor la serbările Mănăstirii Putna, la 2 iulie şi la 15 august, le arată dorul după patria-mamă, după ceea ce este românesc, după tradiţiile şi obiceiurile noastre, după slujbele noastre în limba română, după ceea ce este al nostru. Nădăjduim, cu darul lui Dumnezeu, ca aceste relaţii să se întreţină şi să se extindă tot mai mult. I-am invitat şi îi invităm pe toţi românii care vor să vină din afară; îi primim pe toţi cu drag şi cu inimă bună, căci Măria Sa, Ştefan, aşa a fost, deschis faţă de toţi, de aceea poporul l-a numit Părinte al său.

Sursa: http://ziarullumina.ro/