Schimonahul Irineu Protcenco (1888-1953) – „pictorul de la Mănăstirea Sihăstria” | Mănăstiri și schituri

Ghidul mănăstirilor și schiturilor din Republica Moldova

Schimonahul Irineu Protcenco (1888-1953) – „pictorul de la Mănăstirea Sihăstria”

Mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu au trăit aproape necunoscuţi în viaţa aceasta, iar dintre aceştia cei mai numeroşi şi-au găsit adăpost şi loc de nevoinţă sfintele noastre mănăstiri. Lăcaşurile de înaltă trăire duhovnicească, de tainică unire cu Hristos, limanuri de liniştire, de cugetare şi înălţare sufletească, sfintele mănăstiri au fost din totdeauna cele mai preţioase cetăţi de salvare a sufletelor omeneşti.

Unii s-au retras din lume pentru a se izbăvi de tulburarea şi mândria ei. Aceştia au fost cei mai numeroşi. Alţii pentru a-şi plânge păcatele lor şi a vorbi numai cu Dumnezeu. Aceştia au fost marii asceţi ai pocăinţei. Iar cei mai aleşi s-au retras în mănăstiri pentru a slăvi pe Dumnezeu şi a sluji lumea, din singurătate. Dintre aceştia s-a format ceata marilor rugători, dascăli şi părinţi ai creştinătăţii.

Unul dintre cei mai smeriţi trăitori în Mănăstirea Sihăstria a fost şi schimonahul Irineu Protcenco. Nu ştim anume din care ceată de călugări făcea parte. Dar cred că nu greşim dacă susţinem că el a făcut parte din toate cele trei cete călugăreşti. Mai întâi n-a intrat în mănăstire să-şi liniştească sufletul tulburat şi dezamăgit. Apoi, descoperind dulceaţa liniştii şi marii singurătăţi, a început a-şi mărturisi înaintea lui Dumnezeu păcatele şi suferinţele sale, ca, în ce din urmă, să creeze şi să lase Bisericii noastre româneşti o mare vistierie: picturi de o neegalată valoare artistică şi spirituală.

Părintele Irineu a fost pictor de icoane – un mare pictor al zilelor noastre. Puţini ştiu că era călugăr, cei mai mulţi îl cunoşteau sub numele de „pictorul de la Mănăstirea Sihăstria”.

Desigur, viaţa lui în lume ne este puţin cunoscută. Dar venirea lui la mănăstire, într-o familie duhovnicească aşa de unitară ca cea de la Sihăstria, a fost negreşit o adevărată pronie dumnezeiască, un liman de alinare pentru sufletul său întristat, o binecuvântare cerească pentru mănăstire şi pentru Biserica noastră.

Schimonahul Irineu Protcenco s-a născut în comuna Nova Pavlovca (gubernia Alexandrovsca – Ucraina), la 8 mai 1888. Din fragedă vârstă, tânărul Ioan, după numele de botez, se dovedea foarte credincios şi silitor la carte. Nu lipsea niciodată, Duminica şi în sărbători, de la biserică. Iar la şcoala primară cel mai mult îi plăcea desenul; desena biserici, mănăstiri, preoţi şi mai ales chipuri de sfinţi. Astfel, din primii ani de copilărie s-a descoperit într-însul un mare dar – vocaţia pentru pictură, talent care avea să-i fie în viaţă singura mângâiere, singura sursă de trai şi care urma să-l călăuzească mai târziu la viaţa călugărească.

Părinţii săi, văzând dragostea copilului spre pictură, l-au dat mai întâi la liceul din Herson, pe care nu reuşeşte să-l termine, căci atracţia spre pictură ca şi îndemnurile rudelor îi determină pe părinţi să-l dea la Şcoala specială de pictură bisericească din Herson. După terminarea cursurilor, este dat spre perfecţionare la Academia de Belle Arte – secţia pictură bisericească în ulei – de la Kiev. În anul 1907, termină studiile superioare printre cei mai buni absolvenţi, cu menţiunea „magna cum laude”.

În vara anului 1907 şi-a ales ca lucrare de practică pentru licenţă, pictarea în întregime a bisericii Mănăstirii Soroceni. Era prima lui lucrare, primul examen de pictor consacrat. Aici, în atmosfera sobră de mănăstire şi în vatra străbună a părinţilor săi, tânărul pictor Ioan Protcenco se simţea fericit, poate, cel mai fericit din toată viaţa sa.

Îl captiva pictura foarte mult. Pentru fiecare linie, pentru fiecare culoare şi chip de icoană, depunea efort, dragoste şi jertfea o părticică din sufletul său. De aceea icoanele lui ieşeau frumoase, îndemnau sufletul la rugăciune. Alteori însă nu reuşea să picteze aproape nimic sau nu putea să realizeze cum se cuvenea feţele sfinţilor. Atunci era trist toată ziua.

– De ce eşti aşa supărat azi, frate Ioane? îl întrebau maicile din mănăstire.

– Mă simt puţin bolnav, răspundea el oarecum jenat.

– Te rog să primeşti de la noi un sfat de folos. Dacă vrei să pictezi icoane frumoase şi cu mult spor, să nu mănânci niciodată dimineaţa, când vii la lucru, ci să pictezi icoanele întotdeauna cu post şi rugăciune, căci icoanele lucrate cu post şi rugăciune ies cele mai frumoase şi sunt aducătoare de mult ajutor credincioşilor. Aşa se lucrau odinioară icoanele. Iar cele lucrate după mâncare şi băutură nu sunt nici frumoase, nici de folos credincioşilor.

Din ziua aceea, tânărul pictor nu mai gusta nimic dimineaţa. Alteori uita să mai vină la masă, aşa era de absorbit cu mintea la sfintele icoane. După masă nu mai picta, ci îşi prepara culorile, pânzele pentru a doua zi. În felul acesta, el observă cât de mult adevăr au avut maicile. Dumnezeu grăise prin ele. De acum lucra cu mare spor, nuanţele de culori erau minunate, iar feţele sfintelor icoane ieşeau uimitor de frumos. Tocmai aici era marele său talent. Tânărul pictor s-a dovedit de la început un mare portretist, un mare iconar.

Pe lângă dragostea de pictură, îl ajutau dragostea sa de Dumnezeu şi evlavia vieţii sale. Două iubiri mari s-au întâlnit în sufletul său: iubirea de frumos şi iubirea de Dumnezeu. Amândouă conlucrau împreună în perfectă armonie. Şi din armonia iubirilor îşi realiza armonia sufletului, a desenelor şi culorilor. Iată izvorul marilor opere de artă, secretul succesului tânărului pictor Ioan Protcenco.

– Frate Ioane, îi adăugă mai târziu maicile mănăstirii, ar fi bine să veniţi şi noaptea la Utrenie, în biserică. Este o slujbă aşa de frumoasă!

Şi de atunci, tânărul artist iconar nu lipsea de la nici o priveghere de noapte sau Utrenie. Îl vedeai nelipsit de la sfintele slujbe. Fire foarte singuratică, izolată, necomunicativă, evlavioasă şi sensibilă în acelaşi timp, „fratele Ioan” îşi găsea împlinirea sufletului numai în pictură, singurătate şi rugăciune. După cum era şi firesc, îi plăcea nespus de mult muzica. Corul maicilor îi umplea inima de bucurie, îl înălţa pe aripi nebănuite.

– Frate Ioane, i-au zis mai târziu maicile, acum este post. Nu vrei să te spovedeşti la părintele duhovnic? Păcat să stai aşa în mănăstire.

Le-a ascultat şi de data aceasta, cu aceeaşi încredere că prin ele vorbeşte Dumnezeu. După câteva zile s-a mărturisit şi a primit şi Prea Curatele Taine. Acum era un om cu totul fericit, în el simţea o bucurie necunoscută până atunci. Sufletul său creştea de la o zi la alta, ceva de taină se zămislea în inima sa. „Oare ce-ar fi să intru şi eu într-o mănăstire?” O luptă străină se pornise în sine, era la răscrucea vieţii. Se ruga mereu singur, dar nu se putea hotărî. „Sunt prea tânăr, părinţii n-or să mă lase, prietenii or să râdă de mine…, dar şcoala de atâţia ani, dar talentul, dar…”. Iată gânduri care i se opuneau. Şi era în zbucium.

Lucrul la Mănăstirea Soroceni se apropia de sfârşit. Era în vara anului 1909. Trebuia să ia o hotărâre.

– Frate Ioane, i-au zis la urmă maicile, eşti un suflet liniştit şi credincios. Ce-ar fi dacă te-ai duce la o mănăstire de călugări? Ai ajunge îndată un călugăr şi preot iscusit, ai deschide acolo un atelier de icoane, ai forma noi ucenici şi ai fi fericit în viaţa aceasta şi în cea viitoare, veşnică! Altfel s-ar putea să ai multe necazuri în viaţă.

– Mi-e tare greu să mă hotărăsc. Mă duc acum să dau ultimele examene la Academie şi apoi mă voi hotărî. Rugaţi-vă pentru mine!

În toamna aceluiaşi an, pictorul Ioan Protcenco îşi termină studiile şi se stabili definitiv în oraşul Chişinău. Se hotărâse să se căsătorească. Tainele lui Dumnezeu rămân întotdeauna nepătrunse de oameni. În februarie 1910 s-a căsătorit, îşi deschisese în oraş un atelier de pictură. Aici icoanele erau foarte căutate. De aceea şi-a luat şi ucenici.

Primii ani după căsnicie au decurs în pace. Apoi au apărut primii doi copii, din care primul a decedat. După aceea a venit războiul, primul război mondial. Pictorul Ioan Protcenco, care fusese dispensat de armată, este acum luat în concentrare. Într-o zi, cum stătea aşa culcat pe pat în cazarmă şi medita, poate la cuvintele maicilor şi la Mănăstirea Soroceni, a scuturat un militar o cârpă cu care spălase duşumelele. În clipa aceea un fir de sticlă a sărit în ochiul său drept şi i-a despicat irisul. Un accident stupid, dar iremediabil. În zadar a încercat bietul suferind să-şi salveze lumina. Nu s-a putut face nimic. Pictorul Ioan Protcenco a rămas infirm de ochiul drept până la moarte. O grea lovitură pentru sufletul său atât de sensibil.

Lăsat la vatră, se întoarce acasă infirm. Dar nu se lasă biruit de necazurile vieţii. Dumnezeu era cu dânsul şi-l întărea în toate încercările. Astfel i-a sporit lumina ochiului stâng ca să poată picta în continuare. La început i-a fost greu. Apoi s-a deprins, încât picta mai bine ca înainte. Icoanele sale, pe care niciodată nu le semna, erau aşa de solicitate, încât nu putea face faţă comenzilor tot mai sporite. Iar numele său, deşi fugea de lauda oamenilor, ajunsese să fie cunoscut până la marginile ţării româneşti.

Pictorul Ioan Protcenco nu lucra însă numai icoane pe pânză şi lemn – aşa numita pictură de şevalet –, ci angaja şi biserici întregi pentru pictura murală. Astfel iarna lucra icoane în atelier, de la cele mai mici – în miniatură – până la cele mai mari de circa 6-8 metri pătraţi, iar vara, de cum dădea căldura, pleca cu unul sau doi ucenici pe „şantier”.

Îi plăcea să fie cât mai singuratic, să respire aer proaspăt de câmp, să admire livezile înflorite de la sate şi mai ales să asculte cântările în cor de la biserici. Ceasuri şi uneori zile în şir nu scotea un cuvânt. Tăcea, medita, se ruga şi picta, iar când mergea la lucru, nici nu mânca, nici nu bea. În atmosferă de rugăciune putea lucra mult, scotea adevărate capodopere, lăsând în fiecare icoană şi scenă câte o părticică din sufletul său, din căldura inimii sale.

Între timp i se naşte al treilea şi ultimul copil. Soţia sa – Maria – de confesiune catolică, nu era însă o bună mamă şi nu înţelegea de loc sufletul credincios şi singuratic al marelui artist. De aceea, nu numai că nu reuşea să-l înţeleagă, dar îi făcea tot mai multe supărări. De aici discuţii în familie, ameninţări din partea soţiei, neglijenţă faţă de copii. Toate acestea lăsau urme tot mai grave asupra inimii sale atât de sensibile.

În vara anului 1925, pe când pictorul lucra departe la o biserică de sat, soţia sa părăseşte casa, soţul şi copiii şi pleacă la Vatra Dornei după un alt bărbat. Faptul acesta a constituit o grea lovitură morală. Rămas singur, mai mult de un an de zile, cu doi copii mici, i-a trebuit nu puţină răbdare, pentru a birui suferinţa şi pentru a-şi menţine echilibrul său spiritual şi artistic.

În anul 1923, se recăsătoreşte cu a doua soţie – Pelaghia –, care l-a înţeles pe deplin, până în ultimele clipe ale vieţii. Cu aceasta nu a mai avut copii. În anul următor, copilul cel mai mare, care avea 9 ani, se loveşte mortal cu o armă de vânătoare a unui prieten din oraş şi moare. Nu după multe luni de zile moare şi ultimul său copil de o boală necruţătoare. Astfel mult încercatul pictor Ioan Protcenco avea numai necazuri şi suferea tot mai mult, încât cu greu reuşea să mai picteze.

Din anul 1927 şi până în anul 1939 a fost o perioadă de mare linişte în casa marelui artist. Acum realizează opere de artă de mare frumuseţe: fie ansambluri întregi de pictură în ulei, precum catedrala Ciuflea din Chişinău, catedrala din târgul Chilia Nouă, un paraclis la Mănăstirea Chiţcani şi altele, fie mai ales ansambluri de catapeteasmă, dintre care multe ajungeau la Bucureşti, fie icoane separate, miniaturi, comenzi particulare, icoane praznicale la catedralele din oraş etc. Unele dintre acestea le împodobea în foiţă de aur, cu gravuri şi chenare în email, tehnică denumită „cicancă”. Volumul mare de lucrări, cât mai ales înalta lor calitate artistică, l-au situat pe pictorul Ioan Protcenco în rândul celor mai mari pictori bisericeşti ai ţării noastre, între cele două războaie mondiale.

Constituindu-se la Chişinău „Asociaţia pictorilor” basarabeni, formată din 38 membri, Ioan Protcenco a fost ales preşedintele asociaţiei. El primea comenzile de picturi bisericeşti şi mergea în fruntea unei comisii pentru recepţionarea lucrărilor terminate. Lui îi revenea să facă părţile principale ale picturilor: icoanele din catapeteasmă, icoanele împărăteşti şi Icoana Maicii Domnului din mijloc. Avea mare evlavie la Maica Domnului, de aceea cele mai frumoase icoane pictate de el în viaţă erau cele ale Maicii Domnului: „Axioniţa”, „Prodromiţa”, „Dulcea sărutare” etc. Dar cele mai reluate icoane, spre care avea multă predilecţie, erau două: „Ecce Homo” şi „Tânguirea Maicii Domnului”. Aceste două icoane l-au făcut celebru. Le-a repetat de zeci şi zeci de ori. Ele aveau multă tangenţă cu sufletul său mult încercat. Sau poate simbolizau întreg neamul nostru, de atâtea ori martirizat, crucificat, sortit uneori pieirii de-a lungul istoriei, dar mereu reînviat prin credinţa şi răbdarea sa. Tot în această perioadă a fost cunoscut pictorul Protcenco de un oarecare negustor din Bucureşti (Constantinescu) care îi trimitea numeroase comenzi de icoane, pe care apoi le revindea la magazinul său cu preţuri duble, însă cel care îi câştigase simpatia era un călugăr de la schitul Darvari, părintele Nicanor Bica. Acesta i-a comandat cele mai multe icoane între anii 1925-1939, pe care la fel le revindea cu suprapreţ, afirmând că sunt „din Sfântul Munte Athos”.

Toate acestea le ştia marele făuritor de icoane, dar fiind un suflet foarte modest, bun creştin, retras de lume şi neiubitor de argint sau de slavă lumească, nu lua în seamă păcatele altora. El niciodată nu şi-a scris numele pe sfintele icoane, renunţând la dreptul de autor şi nu încerca să-şi revendice acest drept. Faptul acesta i-a ispitit pe sus-numiţii „colaboratori” să îndrăznească chiar a scrie pe unele icoane „Pictată în Sfântul Munte”. Ba uneori mergeau până acolo că îi cereau, în mod expres, să scrie cu propriile sale mâini pe icoanele comandate „Această icoană este lucrată în Sfântul Munte al Athonului”.

Că era permanent prezent la biserică în sărbători, este de prisos să mai amintim. Venea întotdeauna singur, se aşeza de obicei în urmă, ca să fie văzut cât mai puţin de oameni şi se ruga mereu. Îi plăceau mult de tot corul catedralei, slujba în general şi mai ales predica. Se ruga, asculta, medita şi se întorcea din nou acasă singur. Se ferea de oameni, fugea de orice zarvă, accepta foarte rar vizite şi nu se angaja la nici un fel de convorbiri. El avea lumea şi bucuriile lui, o lume îngerească a culorilor, a muzicii, a sfinţilor din cer, cărora le slujea cu atât devotament. Nu lucra icoane pentru bani, nici pentru slava deşartă, ci picta numai din dragoste pentru artă, pentru Hristos. Iată de ce fugea de oameni. Pentru a nu-i răpi şi ceea ce îi mai rămăsese: bucuria de a trăi şi credinţa în Dumnezeu.

În anul 1940 începea al treilea capitol al vieţii sale. Pictorul Ioan Protcenco se stabileşte la Bucureşti cu familia. Icoanele şi le valorifica indirect prin aceeaşi „colaboratori”. Câştiga atât, cât să poată trăi de la o zi la alta. Câţiva ani a locuit în incinta schitului Darvari, unde se simţea oarecum ferit de zgomotul oraşului. Îl oboseau mult freamătul străzilor, aerul încins, lipsa florilor, a pomilor şi a câmpului. Suferea mult de indispoziţie, anemie, astenie şi mai apoi de ficat. Lucra foarte puţin. Fiind perioada marelui război, a fost nevoit să se mute provizoriu în Oltenia.

În primăvara anului 1945, se reîntoarce la schitul Darvari şi de aici se mută apoi în comuna Afumaţi. Lucra mai mult icoane mici, la cererea părintelui Nicanor Bica. Trăia din banii pe care îi primea de la dânsul. Era totuşi bucuros că se simţea mai bine şi putea lucra mai cu spor. Acum se răspândesc prin capitală sute de icoane pictate de Ioan Protcenco, procurate prin schitul Darvari. Nimeni aproape nu ştia de existenţa unui pictor cu numele său. Aceasta a fost perioada cea mai anonimă a vieţii sale. Îl cunoşteau doar câteva maici de la Mănăstirea Pasărea, unde se ducea la biserică. Aici şi la Cernica trăia clipe de bucurie ca în tinereţe, la Mănăstirea Soroceni.

În anul foametei, picta numai pentru hrană. Ducea o viaţă aproape de ascet: toata ziua stătea în casă şi lucra. Seara ieşea puţin la aer, apoi se odihnea şi se ruga. Biserica, postul, spovedania şi Sfânta Împărtăşanie le respecta însă cu mare sfinţenie. Tânjea tot mai mult după altă viaţă.

Dar bunul nostru Dumnezeu, care ascultă pe fiii săi rugători, a văzut suferinţa lui şi a primit rugăciunea inimii lui. Pictorul Ioan Protcenco voia să se retragă definitiv la mănăstire. Se săturase de zbuciumul veacului acestuia. O astenie nervoasă îl slăbise de tot. Dorea linişte, aer de munte, singurătate, bună dispoziţie. Viaţa pictorului Protcenco era în primejdie.

Iată cum i-a salvat Dumnezeu zilele şi sufletul:

În primăvara anului 1947, trece pe la Mănăstirea Sihăstria arhimandritul Teofil Pandele şi apreciază foarte mult catapeteasma nouă din paraclis.

– Părinte stareţ – întrebă el –, cine v-a pictat catapeteasma aceasta, că este superbă?

– Este pictată în Sfântul Munte. Am primit-o anul trecut.

– În nici un caz nu este pictură de la Athos. Aici este un stil perfect academic, miniatural – o sinteză minunată între renaştere şi bizantină. Cine v-a procurat-o?

– Părintele Nicanor Bica de la schitul Darvari.

– Când veniţi la Bucureşti cu acte, vă aştept neapărat la minister.

După două luni se reia acelaşi dialog la unul din birourile Ministerului de Culte.

– Părinte Nicanor, auzim că sfinţia ta primeşti comenzi de icoane pentru biserici. Spune, te rog, cine a pictat catapeteasma de la Mănăstirea Sihăstria? Iată, stareţul este de faţă.

– Este pictată de călugării din Sfântul Munte…

– Te rog, dovedeşte-ne adevărul. Legile sunt aspre. Atât Dumnezeu cât şi oamenii pedepsesc minciuna şi nedreptatea. Cunoşti vreun pictor de icoane în capitală?

– Cunosc un pictor bătrân şi bolnav. Locuieşte în comuna Afumaţi. Îl cheamă…

– Mergi cu noi la Afumaţi să vorbim cu dânsul.

Într-o casă obişnuită de câmp, la gospodarul Toader Marin, lucra singur şi îngândurat pictorul Ioan Protcenco. Înalt de statură, dar slab şi palid la faţă, smeritul iconar a rămas surprins de aşa vizită… După câteva cuvinte de mângâiere creştinească, a fost întrebat:

– Frate Ioane, eşti cam bolnav. Ai nevoie de linişte, de aer de munte şi de oameni buni. Nu vrei să te retragi la Mănăstirea Sihăstria din Moldova? Acolo este o biserică nouă de pictat. Acolo te vei simţi mai bine şi cu sănătatea.

– Merg bucuros. De mult doream lucrul acesta.

În toamna aceluiaşi an, intra pe poarta Mănăstirii Sihăstria un om străin, îmbrăcat în negru. Era pictorul Ioan Protcenco.

Atmosfera duhovnicească de dragoste în Hristos, bunătatea cu care era înconjurat din partea părinţilor, cât şi aşezarea odihnitoare şi izolată a mănăstirii i-au mângâiat pictorului Ioan Protcenco puţinii ani de viaţă pe care i-a mai trăit. Venise aici nu atât ca pictor, cât mai degrabă ca smerit vieţuitor în grădina Maicii Domnului. De acum era frate de mănăstire, începuse un nou fel de viaţă. Aici descoperise inimi pline de căldură duhovnicească, părinţi smeriţi care îl înţelegeau şi îl mângâiau. Era ultimul capitol al vieţii unui mare pictor. De la Mănăstirea Soroceni – 1907 – la Mănăstirea Sihăstria – 1947 –, patruzeci de ani de trudă, suferinţă şi dezamăgiri.

Prima sa icoană „de probă” lucrată în mănăstire a rost „Tânguirea Maicii Domnului”. Este cea mai frumoasa icoană din viaţa lui. Aici s-a depăşit pe sine însuşi. Aceasta îi poartă astăzi numele peste hotarele ţării, este icoana suferinţei, care înalţă sufletul cu demnitate către cer. În această icoană este cuprinsă întreaga sa viaţă.

Iarna a trecut în linişte. Fratele Ioan s-a acomodat cu viaţa de mănăstire, mai întâi şi-a ales un duhovnic bun, pe părintele protosinghel Ioil şi şi-a mărturisit toată viaţa sa, ispitele, bucuriile şi năzuinţele inimii sale, apoi s-a împărtăşit. Se simţea uşurat şi o bucurie duhovnicească iradia pe faţa lui. La biserică era nelipsit, mai ales la Utrenia din miezul nopţii. Nu lipsea niciodată. Îşi avea strana lui în urma tuturor, unde îl vedeai noapte de noapte. Îi plăcea cel mai mult să se roage singur la lumina palidă a candelelor şi luminărilor.

În chilie se ruga mult şi citea mai ales la psaltire, câteva catisme pe zi. Mai folosea ceaslovul. Iar ca hrană duhovnicească citea zilnic câteva capitole din Noul Testament. Acestea erau singurele sale cărţi.

După rugăciunea de dimineaţă, picta icoane în chilie, începea mai multe deodată. Le lucra în serie. Pictura era o rugăciune permanentă a sufletului său. Nu putea trăi fără ea. Nu putea trăi decât pictând icoane. Icoanele pentru el formau un act de credinţă, de mărturisire permanentă a credinţei în Hristos. De aceea voia să fie perfecte, ca desen, colorit, expresie şi adâncă trăire interioară. Icoanele au viaţă, au duh şi căldură, ele fac misiune în lume, binecuvintează, mângâie, întăresc credinţa, ajută oamenilor, ele sunt sfinte din clipa zămislirii lor. Iată pentru ce fratele Ioan Protcenco le picta cu post şi rugăciune. El înţelegea mai mult decât noi toţi rolul şi puterea sfintelor icoane. În expresivitatea şi căldura icoanei, transpunea prin intermediul culorilor, foarte armonios şi discret, dragostea şi căldura sufletului său.

Iată pentru ce pictorul Protcenco era aşa de contemplativ, singuratic şi retras de lume, pentru ce venise la mănăstire şi se simţea aşa de minunat sub streaşina ei. El nu încerca prin aceasta o evadare din lume, un semn de blazare şi de slăbiciune sufletească, ci mai degrabă un act de credinţă, de mărturisire a lui Hristos, de pregătire duhovnicească pentru a sluji mai cu dăruire lumea din singurătate, prin intermediul artei transpuse perfect în ICOANĂ.

În primăvara anului 1949, fratele Ioan s-a urcat pe schelă în paraclisul Mănăstirii Sihăstria. Începuse pictura murală interioară. Clipă de mare bucurie pentru toată obştea, cu sănătatea se simţea mai bine, iar sufletul său era plin de pace şi bună dispoziţie.

– Frate Ioane, l-a întrebat arhimandritul Cleopa, stareţul mănăstirii, ai să poţi termina pictura paraclisului într-un an de zile?

– Cu ajutorul lui Dumnezeu sper să o termin în patru veri, părinte stareţ. Numai să fiu sănătos. Rugaţi-vă pentru mine. Blagosloviţi să încep.

– Dumnezeu şi Maica Domnului să te binecuvinteze cu sănătate, putere de lucru şi mântuire.

– Amin!

Pictura sporea încet, dar nebănuit de frumos. Pictorul ajunsese acum la maturitatea sa artistică, căci niciodată nu realizase icoane mai frumoase în viaţă ca la Mănăstirea Sihăstria. Atmosfera duhovnicească şi liniştea inimii i-au înnoit tinereţile şi i-au desăvârşit talentul.

Catapeteazma era deja pictată de la Afumaţi, dar niciodată nu a spus în ce condiţii a pictat-o şi cum ajunsese la Sihăstria. Era desigur aceasta o rânduială divină.

Lucra întotdeauna singur pe schelă, singur în biserică, uneori cu uşa încuiată. Pentru fratele Ioan, pictura în biserică era o neîncetată rugăciune de taină, o liturghie solemnă, o convorbire cu Hristos şi cu toţi sfinţii. De aceea fugea de zgomot, de vizite, de orice apreciere. Mediul în care crea era liniştea şi singurătatea. Pentru aceea voia să fie singur, cât mai singur.

Odată un părinte a intrat neobservat în biserică cu câţiva credincioşi, se uitau la el şi admirau pictura. În ziua aceea n-a mai putut lucra nimic. Altădată s-a suit un alt părinte la el pe schelă. Iar el i-a zis:

– Dacă ai venit sfinţia ta, eu mă dau jos!

Turla şi naosul bisericii au fost terminate în trei veri. Lucra puţin. Era uneori foarte solicitat pentru icoane mici, iar alteori bolnav şi indispus. Vederea ochiului stâng slăbea din an în an, iar cu dreptul abia zărea puţin. Mâna dreaptă începuse să-i tremure uşor. Nu avea decât 63 de ani.

– Părinte stareţ, nu mai pot lucra icoane mici. Nu mă ajută mâna şi ochiul.

– Bine, frate Ioane, pictează măcar scenele mari.

În vara anului 1952, a pictat bolta paraclisului. Stătea într-o poziţie extrem de grea, culcat cu faţa în sus. Sporea încet. Uneori nu reuşea să picteze nimic. Atunci se dădea jos de pe schelă, stătea un timp singur pe cerdacul bisericii, asculta pârâul, privea la rândunele, rostea o rugăciune şi iar se urca pe schelă. După amiază, pe la ora trei, uneori patru, se ducea la masă. Niciodată nu mânca dimineaţa. Mai ales când lucra la faţa unei icoane, nu lăsa penelul jos până nu o termina. Apoi mânca. După masă nu mai picta, se recrea, ieşea singur în livada mănăstirii, unde avea o bancă anume aşezată. Acolo stătea ceasuri întregi, până se lăsa înserarea. Singur, numai el cu Dumnezeu şi natura înconjurătoare. Admira foarte mult natura. Liniştea ei îl liniştea nebănuit de mult. Era cel mai preţios medicament al său. Frumuseţea şi armonia ei îi împrumutau noi surse de inspiraţie. Nu citea altă carte, mai frumoasă ca aceasta. Natura îi vorbea cel mai mult de Dumnezeu. Seara, când păsările codrilor se retrăgeau la culcare, asculta o clipa glasul pârâului de pe vale, apoi se ducea la culcare. Se apropia Utrenia…

Fire extrem de tăcută, blândă şi singuratică, fratele Ioan era foarte interiorizat şi contemplativ. El nu ştia să râdă, nu accepta nici un dialog, nu primea vizite, nu vorbea cu oamenii. Avea însă mângâierile şi bucuriile lui, căci darul lui Dumnezeu se odihnea în sufletul său. De aceea nu era trist niciodată, nici nu cârtea, nici nu povestea trecutul. El comunica cu lumea numai prin sfintele icoane. Altfel ar fi rămas un om neînţeles, o enigmă pentru posteritate. Comunica cu oamenii prin artă, iar cu Dumnezeu prin rugăciune şi fapte bune.

În iarna anului 1952-1953 şi-a terminat ultimele icoane pentru satele din împrejurimi. Chilia lui era acum aproape goală. Pe şevalet o pânză mare de in. Lucra de zor, cu puteri tot mai scăzute, la epitaful mănăstirii. Acelaşi colorit cald, angelic, aceeaşi sobrietate şi lirism pe feţele sfinţilor, aceeaşi perfecţiune impecabilă a liniilor, nuanţelor şi chenarelor. Pictorul Ioan Protcenco nu s-a dezis niciodată. Până la capătul vieţii a rămas un mare creştin, un neegalat maestru al culorilor, al frumosului divinizat.

În Săptămâna Patimilor din anul 1953, fratele Ioan termină epitaful, ultima icoană pictată în viaţa lui. Era făcut atât pentru Iisus Hristos, cât şi pentru odihna sufletului său. Se simţea destul de bolnav. Paştile l-a făcut împreună cu părinţii mănăstirii, înconjurat de zâmbetul şi dragostea tuturor.

– Hristos a înviat, frate Ioane! Cum te mai simţi?

– Adevărat a înviat! Ceva mai bine.

În luna mai se urcă din nou pe schelă şi desenează ultima lui scenă: „Vindecarea bolnavilor”. Un desen plin de mişcare, o scenă superbă. Dar n-o mai termină. Rămâne lipsită de veşmântul culorilor. La 7 iunie se dă jos de pe schelă pentru ultima dată. Cade bolnav la pat. Suferea greu cu inima, cu ficatul, cu toate. Avea tensiunea inimii 5-6. A fost dus la spital. S-a întors ceva mai bine.

– Părinte stareţ, a zis fratele Ioan, mă simt slab. Nu ştiu dacă mai trăiesc. Vă rog un mare lucru. Faceţi-mă călugăr, să nu mor aşa. Ştiu că nu-s vrednic. Dar … eu din tinereţe am dorit să vin la mănăstire. Dar m-am înşelat de lume.

– Bine, frate Ioane, mâine te facem călugăr.

A fost o clipă rară pentru obştea Mănăstirii Sihăstria. Au plâns şi călugării, a lăcrimat şi el, s-au sărutat ca fraţii în dragostea lui Iisus Hristos. A fost făcut direct schivnic. L-au îmbrăcat în rasă, i-au pus mantie şi în mâna dreaptă Sfânta Cruce. Faţa lui albă, luminată, răspândea o nespusă bucurie.

– Cum te cheamă, părinte? îl întrebau cu toţii.

– Schimonahul IRINEU mă cheamă!

– Să te mântuieşti în Domnul şi să te rogi şi pentru noi, păcătoşii!

La câteva zile după călugărie, în zorii dimineţii de 20 august 1953, părintele Irineu a adormit cu pace în Domnul. Din cauza inimii, mâna stângă şi picioarele i se umflaseră. Numai dreapta cu care pictase toată viaţa îi rămăsese normală. Era un semn vădit că Dumnezeu îi primise jertfa mâinilor sale, ca un miros de bună mireasmă.

La 22 august a fost petrecut cu tot soborul mănăstirii pe ultimul său drum.

Aşa a trăit, aşa s-a săvârşit un mare călugăr şi făuritor de icoane al zilelor noastre!

Ansamblul de pictură de la Mănăstirea Sihăstria este testamentul nesemnat al schimonahului Irineu Protcenco.

Prin tot ce se păstrează aici, ca şi în multe biserici din ţară, părintele Irineu vorbeşte şi astăzi oamenilor prin arta şi talentul său. Credincioşilor prin sfintele icoane, călugărilor prin viaţa sa pilduitoare, iubitorilor de artă prin expresivitatea uimitoare a feţelor, criticilor de artă prin armonia perfectă a liniilor şi prin gingăşia culorilor.

Prin trăirea sa interioară, părintele Irineu a fost un mare călugăr. Arta pentru el era rugăciune, meditaţie, liturghie, nicidecum un mijloc de trai sau de afirmare. Astfel trebuie să recunoaştem că smeritul iconar a făcut pentru Biserica neamului nostru mai multă misiune duhovnicească decât mulţi predicatori consacraţi.

Astăzi trupul părintelui Irineu se odihneşte în livada mănăstirii Sihăstria – locul lui drag de altădată –, iar sufletul său curat se veseleşte în cer de vederea sfinţilor faţă către faţă.

Cea de-a doua soţie a pictorului, care îl urmase credincioasă în ultimii ani din viaţă şi care, fiind străină şi în vârstă, nu mai avea unde să meargă, a rămas la Mănăstirea Sihăstria. Foarte evlavioasă, nu lăsa să treacă nici o zi fără să citească o Psaltire întreagă. Totuşi, dacă cineva o întreba dacă nu vrea să se călugărească, răspundea smerită:

– Încă nu sunt pregătită.

Ajunsă la vârsta de 89 de ani, în anul 1980, primăvara, a mers singură la părintele stareţ şi a cerut să fie călugărită. A intrat în cinul îngeresc cu numele de Pelaghia. După trei zile, starea sănătăţii ei s-a înrăutăţit brusc. Îl chema pe Părintele Cleopa:

– Unde este Părintele Cleopa? El are biletele mele de drum!

Sub epitrahilul Părintelui Cleopa, în timp ce acesta îi citea rugăciunile de ieşire a sufletului, maica Pelaghia s-a dus să se întâlnească cu Mântuitorul pe Care-L căuta în rugăciunile sale. Era chiar în ziua marelui praznic al Sfintei Treimi, în timpul Sfintei Liturghii.

Arhim. Ioanichie (Bălan)