Ghidul mănăstirilor și schiturilor din Republica Moldova

Ce este monahul și ce este lumea?

Pentru a putea înțelege care este misiunea mănăstirii în lume și cum se lucrează ea, avem nevoie să vedem ce înseamnă monahii și mănăstirile în Biserică, ce înțelegem prin lume și care este relația dintre monahi și poporul lui Dumnezeu din lume.

În limba română folosim pentru viețuitorii mănăstirilor trei termeni: monahi, respectiv monahii, călugări, respectiv călugărițe, și părinți, respectiv maici.

Cuvântul „monah” provine din termenul grecesc „monahos”, care derivă la rândul lui din „monos”, care înseamnă „unul”. Așadar, monah nu înseamnă „singur”, ci „unul”. Monahul duce o luptă neîncetată împotriva firii umane căzute, care stă sub semnul dezbinării și al răzvrătirii. El se așează înaintea lui Hristos ca un om întreg, punându-și la picioarele Lui această întregime care, altminteri, fără El, fără Mirele Ceresc, nu este deplină.

Plecând din lume la mănăstire, un monah nu fuge de oameni, ci de lume; el nu se izolează, ci se retrage pentru a fi cu Dumnezeu, iar rugăciunea sa este și mijlocire pentru oameni. Desigur, în pocăința sa, el cere iertare în primul rând pentru propriile păcate, însă nu dintr-un egoism fin, ci din teama îndreptățită ca acestea să nu-i murdărească rugăciunea pentru semeni. Pocăința și rugăciunea sa devin baie curățitoare a întregii lumi.

Termenul de lume este folosit de către Mântuitorul Iisus Hristos și de către Sfinții Părinți pentru a denumi ceea ce este sub stăpânirea satanei, care încearcă să-i îndepărteze pe oameni de Dumnezeu și de semeni. Dar Dumnezeu vrea să readucă creația și societatea, lumea, la ceea ce a fost inițial, la scopul pentru care a creat-o, și anume să fie locul în care i-a așezat pe oameni pentru a-L căuta și a-L afla, mediul de dialog dintre om și Dumnezeu.

Cuvântul „călugăr” vine din termenii grecești „kalos” și „gheron”, însemnând „bătrân frumos”. Frumusețea pe care credincioșii au descoperit-o pe chipurile primilor călugări nu era cea exterioară, ci era aceea lăuntrică, a persoanei împodobite cu virtuți, înfrumusețate prin viețuirea în Dumnezeu, a persoanei plină de Duh Sfânt. În sufletele pline de pace, smerenie și dragoste ale acestor bătrâni frumoși, și Dumnezeu și oamenii își aflau odihnă. Prin pacea din sufletele lor ei dădeau o mărturie vie, pătrunzătoare, formatoare, despre Hristos.

În sfârșit, credincioșii au văzut în viețuitorii mănăstirilor „părinți” și „maici”, nu după trup, ci după duh. Făcându-se părinți ai propriei nașteri duhovnicești, aceștia au născut și au renăscut duhovnicește pe alții, iar faptele și cuvintele lor sunt până astăzi izvoare de apă vie.

Arhim. Melchisedec Velnic, Misiunea mănăstirilor azi, Cuvinte către tineri 2015